De Paula Avram
Se întâmpla acum 3 ani, când eram încă studentă. Era perioada sesiunii de iarnă. Ca mai toți studenții, încă speram că dacă merg acasă înainte de examene chiar o să învăț. Povestea asta nu este despre cum am supraviețuit eu în sesiune, ci despre ziua dinaintea ultimului examen.
Mă întorceam de acasă, unde, bineînțeles că nu am învățat într-o zi cât alții în șapte. Eram în mașină cu încă 2 prieteni și veneam spre Timișoara. Eu stăteam în spate, ei doi in față. Înainte să pornim, am vrut să îmi pun centura de siguranță. Dar unul dintre ei mi-a spus „N-are rost să o cauți, că e prinsă pe undeva pe sub banchetă”. Și “Hai bă, de ce vrei să îți pui centura, ți-e frică cu mine?”. Eh, n-are nimic mi-am zis.
Mergeam relativ repede dar liniștiți, povesteam și ascultam muzică. Asta până în momentul în care, într-o curba destul de mare, mașina a ieșit de sub control. Am început sa ne învârtim în mijlocul drumului de vreo 2-3 ori, în cerc. Deși mie mi s-au părut vreo 10 minute…
Așa am ajuns pe marginea drumului. Aici era o vale mică, și curgea o apă nu mare, dar destul de învolburată din cauza ploilor. Și cum roțile mașinii s-au hotărât să treacă de marginea drumului, hop ne-am răsturnat. Și stăteam așa, în apă, cu capul în jos și fundul în sus. Prietenii mei erau cu capul în jos, prinși de centură. Eu stăteam pe plafon, în apă până la brâu.
Au reușit și ei să se desfacă din centuri, și ni s-a activat instinctul de supraviețuire. Adică am început sa înjurăm 🙂 Până când unul dintre ei ne-a spus: “Băi, tăceți odată și hai să ieșim de aici!”. Problema era că toate cele 4 uși și geamurile din față erau blocate de malurile văii. Geamurile din spate, unul era deja sub apă, iar cel din dreptul meu dădea spre unul dintre maluri. Am încercat să-l deschid, dar se deschidea doar pe jumătate.
Am întrebat politicos daca pot să-l sparg. Răspunsul a fost mai puțin politicos, dar clar: ”Sparge-l dracului odată”. Cum vă spuneam, instinctul de supraviețuire. Și asta am și făcut. Am ieșit apoi pe mal, unde deja se adunaseră niște oameni care opriseră să ne ajute. Dar ce să vezi. Exact în fața noastră, pe mal, era o grămadă de urzici imense, care ne-au întâmpinat cu drag.
Și după ce am ieșit cu toții, ne uitam la mașină. Era în vale, cu roțile în sus, iar din ea încă se auzea Bob Marley, Don’t worry, be happy. Ne-a pufnit râsul pe loc.
Pentru că aveam examen a doua zi, student silitor ce eram, am pornit înapoi spre casă cu părinții prietenilor mei, care veniseră să ne ridice de acolo. Am ajuns acasă, cu planul să îmi refac bagajele și să plec spre Timișoara cu trenul. Când am ajuns acasă, i-am spus pe scurt mamei mele ce s-a întâmplat: Mama, nu te speria, am avut accident cu mașina, nu s-a întâmplat nimic, suntem doar uzi leoarcă și urzicați. Mama era proaspăt trezită din somn și zice: S-a udat și mâncarea? Cea mai firească întrebare când ești mamă de student.
Deși atunci mi s-a părut amuzant, în drum spre Timișoara, pe tren, nu am putut să mă gândesc la altceva decât la ce s-a întâmplat. De fapt, la ce s-ar fi putut întâmpla. Atunci am realizat că am fi putut ieși din mașina aia cu o mână ruptă, cu răni pe față sau și mai rău. Timp de o săptămână nu am râs deloc. Nici măcar nu am zâmbit, cu gândul la ce ni se putea întâmpla. În schimb, noi, norocoșii satului, am reușit sa ne udăm și să ne urzicăm.
După ce am trecut prin toată aventura asta, am început să mă bucur de fiecare lucru mărunt. Mi-am dat seama că dacă se întâmpla ceva mai rău, nu m-aș mai fi putut bucura de viață la fel. Am început să merg la cursuri mult mai interesată, să vorbesc mai mult cu oamenii din jur. Mi-am făcut prieteni noi și am ținut mai strâns legătura cu familia. Toate pentru că mi-am dat seama cât de multe am de pierdut într-un timp atât de scurt.
Nu aștepta și tu momentul în care ești aproape de a pierde tot doar ca să te bucuri de ceea ce ai!
Dacă îți place articolul, nu uita să ne urmărești și pe Facebook.