Pentru că am primit niște răspunsuri foarte pozitive legate de cum se vede Timișoara din Liban, am zis să mergem și mai departe și așa am ajuns la peste 6.000 km distanță, în Nepal și India. Ne povestește Isabela Bucur, o timișoreancă ce a ales să amâne terminarea studiilor pentru a explora lumea. O privire într-o țară diferită cu 180° de România dar care te face să vezi „acasă” prin alți ochi.
Spune-mi mai multe despre tine și ce făceai în Timișoara.
Înainte de a pleca, o mare parte din timp era dedicată activităților de voluntariat în cadrul AIESEC, dar mă implicam și în alte proiecte care mi se păreau interesante. De multe ori în weekenduri, pentru că iubesc foarte mult natura, încercam să evadez din oraș: fie trekking, partyuri, călătorii sau relaxare acasă la părinți, la sat. Pe lângă acestea, am urmat cu drag cursurile Facultății de Geografie din cadrul UVT, fiind dintotdeauna pasionată munte și natură.
Cum ai ajuns în Nepal? Ce faci acolo mai exact?
Destinația inițială era Peru, însă nu a fost să fie. Opțiunea de a veni în Nepal pentru a lucra în cadrul aceleași organizații a venit imediat după Peru. Am venit aici pentru a trimite studenții în stagii de voluntariat în afara țării.
Nu sunt deloc atrasă de țările dezvoltate. Am ales această destinație din cauza misterului care Nepal era pentru mine și datorită faptului că este țara de la poalele Himalayei, care pentru un pasionat de munte este un lucru destul de exotic.
Acuma de ce am vrut să plec? Nicidecum pentru că nu mi-ar place Timișoara sau România. Mereu mi-a plăcut să merg de colo-colo, să văd locuri noi, să cunosc oameni noi cu povești interesante. Din păcate nu avusesem șansa să ajung mai departe de granițele Europei, așa că am simțit că e timpul. Am plecat în iunie 2014, vreme în care în mod normal ar fi trebuit să lucrez la licență, însă am decis să o amân. Nu regret… e una din cele mai bune decizii luate până acum!
Care sunt diferențele dintre români și nepalezi?
Ei bine sunt ceva diferențe dar și asemănări.
În primul rând, vorbim de un popor în mare parte hindus, dar și budist, deci din start vorbim de o altă lume.
Aici structura familială este una foarte bine închegată. Copiii nu își părăsesc părinții pentru a întemeia un nou cămin ci, după căsătorie, fata se mută în casa băiatului, împreună cu părinții acestuia. De cele mai multe ori părinții sunt cei care formează noul cuplu, obicei care în zilele de azi încet, încet, începe să se estompeze.
În ceea ce privește felul lor de a fi… ei bine… aici e ceva de furcă cu ei. Din fire nepalezii nu pot refuza. Efectiv spun da cam la orice, chiar dacă știu că nu se va întâmpla. Totuși, când oferi ceva se aplică regula de 3: trebuie să insiști de 3 ori până să accepte.
Punctualitatea este iarăși un subiect delicat. Nu sunt deloc punctuali, orice durează mai mult. Fie că e vorba de distanțe (în timp) sau ora de întâlnire. Străinii de aici obișnuim să folosim Nepali Time ca și unitate de măsură.. e cam 15-30 minute cu plus.
O altă problemă pe care o văd aici este felul în care abordează mediul înconjurător. Da, Kathmandu este un oraș poluat și murdar pentru că majoritatea nu au educația necesară în această direcție. Gunoiul se aruncă în stradă. E ok totuși că peste noapte acesta este adunat. Partea bună este că recent au început să ia măsuri în această direcție.
Pe urmă o altă chestie este statutul femeii în societate. Se obișnuia ca femeia să fie strict preocupată de casă, să fie cumva supusă. În zilele de azi este o presiune așa mare pentru emanciparea femeii că aș putea spune că s-a ajuns puțin la extrem. De exemplu, în cazul unui divorț, femeia este singura care poate cere divorțul. Sau, terenurile pe numele femeilor au taxe mai mici ceea ce duce ca bărbatul să pună proprietățile pe numele femeii, iar aceasta, de multe ori, poate să-l lase cu ochii în soare.
Ceea ce nu am sesizat aici sunt furturile. Presupun că sunt, dar în număr destul de mic. Siguranța, în general, aici e destul de mare. În principal este greu să faci etichetări generale deoarece populația este extreme de diversă. Fiecare castă își are obiceiurile, limba, originea și felul lor de a fi. Pe urmă și nepalezii care trăiesc în oraș sunt diferiți de cei din junglă sau de cei de la altitudini.
Mancarea cum e? 😀
Mâncarea e delicioasă și picantă. Înainte să vin aici nu mâncam picant deloc, acum îmi place. Nepalezii mănâncă cel puțin odată pe zi Dal Bhat (orez cu linte și diferite curry). Este foarte bun și ieftin, a fost primul lucru pe care am învățat să-l gătesc aici.
Îmi place mult să mănânc momo (legume sau carne împachetate în aluat și fierte) cu un sos specific foarte bun, care poate fi preparat în foarte multe feluri.
Ceea ce m-a șocat un pic aici este felul în care se vinde carnea: pe mese în aer liber, în soare, plin de muște. E bine totuși că am opțiunea de a cumpăra din supermarket.
Care este cel mai frumos moment de când ești plecată?
Nu aș putea menționa unul sau câteva.. sunt cam toate.
Care a fost cel mai greu moment de când ești plecată? Ce-ți lipsește cel mai mult?
Cel mai greu mi-a fost să mă descurc cu banii. Pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, m-am trezit aici că nu ne permitem să avem un salar. Noroc cu părinții care m-au ajutat și că a fi piele albă aici îți face viața mai ușoară. Uneori obțin preț mai bun la taxi decât ei.
Îmi lipsesc mult familia și prietenii, curățenia și aerul din Timișoara, mâncarea, pălinca și nu în ultimul rând, natura. Acasă, la un buget foarte redus poți petrece vreme cu cortul în diferite locuri. Aici e altfel, e cam scump pentru turiști: taxe de trekking, taxe de parc național, apa ajunge la 200 de rupee la altitudine (pe când în Kathmandu e 25). Tot ce ține de turism e scump, de altfel.
Cât de des ai mai ajuns acasă de când ești plecată?
Asta va fi scurt… Deloc! Hahaha
Ai trăit ceva experiențe „interesante” datorită faptului că ești româncă/străină?
În principal, când ești alb aici, ești cam în centrul atenției. Și uneori e chiar fain.. hehe
Ca străin aici ai parte de tratament special la cumpărături. Totul e la extra preț. Trebuie să negociezi cu încredere până la jumătate din prețul inițial. De asemenea ca și taxă de vizitare în diferite locuri, pentru turiști este un preț cel puțin dublu.
La experiențe interesante aș putea adăuga faptul că ei sunt scunzi, drept urmare mereu am probleme la a feri capul sau a lua microbuzul.
Cum se vede Timișoara de la aproape 6.000 km distanță?
Se vede… departe și cu dor. S-a schimbat ceva, pare-se, de când am plecat. Chiar dacă Piața Libertății nu mai e ce a fost și e păcat că s-a anulat vegetația, dacă te uiți la Kathmandu nu-ți chiar vine să plângi câțiva copaci ci să te bucuri de ce mai ai și să încerci să păstrezi.
Îți mulțumim pentru că ne-ai lăsat să „călătorim” alături de tine Isabela și te așteptăm și cu alte povești 🙂
Dacă ți-a plăcut articolul nu uita să ne urmărești și pe Facebook pentru a vedea Timișoara prin alți ochi.