Juan Manuel Scarilli este un argentinian sosit în Timișoara în vara lui 2014. Inițial a venit aici pentru 3 luni, și a ajuns să stea aproape un an. Am stat de vorbă cu el despre toate: cum e Timișoara și oamenii de aici, experiențe care l-au marcat, politică, mâncare, diferențele dintre români și argentinieni… și țuică.
O să râzi și o să fii surprins. Să începem!
Pot spune cu mâna pe inimă că e una din cele mai interesante persoane cu care am stat de vorbă. E foarte plăcut să discuți cu el, zâmbește mult și e tare dezinvolt în limbaj. A călătorit în 24 de țări, de pe la 4 ani a făcut mai multe sporturi decât pot ține minte. A studiat managementul și înainte să vină aici a făcut două semestre într-unul (Nu-i rău! Zic eu). Vorbește fluent engleza, spaniola și italiana și e destul de bun în franceză, portugheză și română.
Ah și, a fost foarte amuzant că, deși am vorbit în engleză, pe alocuri îi mai scăpa câte un cuvânt în română. Unele lucruri nu le poți exprima altfel, nu? 🙂
Deși a ajuns să stea în Timișoara aproape un an, inițial a venit pentru 3 luni. A ajuns aici printr-o organizație internațională, AIESEC, pentru a face un internship la 123ContactForm, o companie timișoreană. Dar pentru că a făcut o treabă foarte bună, i s-a propus să rămână mai mult și să învețe și alte aspecte ale afacerii.
Prima lui întâlnire cu Timișoara e de poveste!
Mi-a spus că, până a ajunge în România, a mai fost de 3 ori în Europa. „Dar am fost în partea de Vest, în Olanda, Portugalia, Marea Britanie. Și mi-am făcut o anumită părere despre europeni: sunt mai reci, necomunicativi, nu se chinuie să te ajute”. Dar România i-a schimbat părerea.
Înainte să ajungă în Timișoara, a stat câteva zile în București, pentru că acolo a ajuns cu avionul. Așa că, a gustat puțin din viața de capitală. „Chiar înainte să iau trenul spre Timișoara, am ieșit în oraș în București. Am ajuns pe la 8 dimineața acasă. Și la 9 aveam trenul. L-am prins, dar nu-mi venea să cred cât de încet merge! Mi-a luat vreo 8 ore și jumătate să ajung la Timișoara, o distanță de 500 de km! Și era iulie, geamurile nu se deschideau cum trebuie, nu aveam aer condiționat.”
Dar asta nu e tot. În Timișoara, trebuia să fie așteptat în gară de cei care l-au ajutat să vină aici. Dar hopa! „Când am ajuns în gară, nu mă aștepta nimeni. Am mers în fața gării, să întreb de ceva indicații. Și vedeam doar clădirile acelea în stil comunist, în jur auzeam doar „Da, da”, nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă. Am zis că am ajuns în Rusia, mama naibii. Și deja începea să se întunece, nu știam ce să fac”.
Dar apoi au ajuns și cei care trebuiau să-l întâmpine. După ce s-au salutat, i-au oferit o băutură să se hidrateze. „Am văzut pe ambalaj că scria că are 5% alcool. Îmi era atât de sete încât am zis că o să o beau pe toată, ca pe suc, pentru că muream de sete. După ce am înghițit câteva guri mari, am zis că îmi arde gâtul și stomacul! Era țuică”. Dar de atunci s-a mai împrietenit cu ea.
Prima lună aici a fost cea mai grea. Cred eu că, un mic accident și oamenii de aici sunt cei care l-au făcut să-și schimbe viziunea. (Părerea mea!)
„Cea mai mare problemă a fost limba. Era totul așa diferit față de Argentina. Mă uitam la numele străzilor și nu înțelegeam nimic.” Cum Piața Unirii era în reperații i se părea groaznică „noi în Argentina nici nu avem voie să ne plimbăm pe unde sunt șantiere. Nu știam dacă e în regulă să mă merg pe acolo. În general, la început mă simțeam ca un extraterestru”. Și cum nu cunoștea nici oameni, I se părea destul de plictisitor. „M-am nimerit să vin și vara, studenții erau plecați”.
Dar aici vine accidentul de care vă spuneam.
„La un moment dat, mă întreabă un coleg de la lucru dacă joc fotbal. Pentru că ei se întâlnesc să joace. Îi spun că desigur, în Argentina jucam de 3-4 ori pe săptămână. Și se uită la mine uimit „Cee? Noi jucăm o dată pe lună și ni se părea des.” Și așa a ajuns să fie invitat într-o zi la un meci de fotbal cu colegii, pentru că le lipsea un om. „Cum sunt argentinian, se așteptau cumva să fiu ca Messi, și mă întrebau mult de fotbal”.
Dar la fotbal, după doar 10 minute s-a accidentat. „Am simțit o durere în genunchiul drept. Știam că nu o să mai pot juca pentru că am mai avut probleme cu genunchii.” Și atunci a văzut cu adevărat cum sunt oamenii de aici.
„Un coleg de lucru, cu care nu mai vorbisem până atunci, el e pe alt departament, fără să-i spună nimeni nimic, s-a oferit să vină cu mine la spital. Și nu doar atât. După vreo 2 ore, cât am stat la urgențe, am fost surprins să-l văd că mă aștepta afară. L-a sunat și pe șef să-i spună ce s-a întâmplat și să vadă ce putem face. Apoi a mers singur să-mi ia și medicamente, pentru că nu puteam să merg. Iar după câteva zile, a venit împreună cu prietena lui să mă viziteze”.
Și așa a început să aprecieze tot mai mult oamenii și mi-a spus că „românii încearcă să te ajute chiar dacă nu știu engleza”. Și locul de muncă i se pare cel mai tare. „Avem masă de ping-pong, poți merge să joci când vrei. Programul ți-l faci cum vrei tu. Ne simțim foarte bine, oamenii sunt foarte prietenoși și poți veni îmbrăcat cum vrei tu. Câteodată am mai primit și bere, la birou! Când le-am povestit prietenilor din Argentina m-au întrebat dacă lucrez la Google. Mi se pare wow!”
Și așa a început să descopere mai mult Timișoara.
Fiind și el proaspăt absolvent, l-am întrebat bineînțeles pe unde îi place să iasă în oraș. „În general merg prin Unirii și Complex. Depinde. Îmi place să ies și în Complex, e mai ieftin, dar e al naibii de greu la întoarcere. Când ești obosit e greu drumul înapoi… Și ar trebui să iei taxi atunci. De aia cam merg în Unirii. Aici sunt imediat acasă, stau aproape de centru”. Când l-am întrebat ce băuturi îi plac de la noi, mi-a spus că cel mai mult îi place berea nefiltrată. Nu a mai gustat până acum. „Ah Terapia, mi se pare foarte bună”.
Și ce îi mai place foarte mult la noi? Mâncarea. „Cea tradițională în special sarmale, ciorbă de burtă, papanași. Noi nu avem așa ceva și îmi plac foarte mult”. Și dap, le-a spus chiar el, pe română.
Se pare vă avem un mod specific de a reacționa față de străini. În special argentinieni. „De obicei oamenii mă întreabă ce naiba caut aici și dacă știu fotbal. Iar fetele îmi vorbesc în spaniolă. Am văzut că majoritatea fetelor vorbesc spaniolă. Au învățat-o din telenovele. Una din cele mai proaste lucruri pe care le exportă Argentina. Ah și mi se pare amuzant că îmi cântă melodii pe spaniolă. Cea mai comună e „Vamos a la playa…a mí me gusta bailar”.
Citește și partea a II-a a articolului, unde continuăm să discutăm despre diferențele și asemănările dintre România și Argentina, politică și ce îi place cel mai mult la noi. Stai aproape!
Dacă îți place articolul, nu uita să ne urmărești și pe Facebook.