4 piese de puzzle:
O tipă creață din Franța
Un ghid mai amuzant decât mi-aș fi dorit
Un concert despre care nu poți să nu vorbești
Un străin în Timișoara
Acum, când mă uit înapoi, totul îmi pare atât de clar. E ușor de înțeles cum am ajuns astăzi să scriu aceste rânduri. Dar cu siguranță că în primăvara lui 2011, nu mi-aș fi putut imagina la ce va duce acea simplă decizie.
Dacă mă gândesc mai bine, totul pare a semăna izbitor de bine cu niște piese de puzzle. Patru la număr… și ceva care să le lege.
Prima piesă: o tipă creață din Franța.
Eram în anul I, la un curs. Proful ne-a spus că mai târziu, în ziua aceea, vor veni niște franțuzoaice să vorbească despre un blog pe care l-au pornit ele. Nu prea știu de ce, poate a fost efectul de turmă, sau unul din momentele acelea de absență, în care te trezești citind și habar nu ai despre ce era vorba în ultimele două paragrafe, dar m-am pomenit mergând cu încă 2 colegi să vedem despre ce e vorba.
Cum am ajuns acolo, hop și prima surpriză: toată întâlnirea avea loc în franceză! Și cu toți cei 8 ani ai mei de franceză, hai să zicem că eram la un nivel puțin peste „furculicion”. Noroc că una din vorbitoare era o tipă creață, destul de drăguță, și am zis nah, măcar pentru ea să stau. Ne-au povestit despre blogul pe care l-au pornit ele. Era despre orașul lor. Dar, era un blog altfel. Era despre oraș prin ochii lor. Era despre întâmplările din viața de zi cu zi, despre oamenii de lângă noi, despre poveștile pe care le purtăm fiecare. Și așa s-a plantat o idee.
Piesa a doua: un ghid mai amuzant decât mi-aș fi dorit.
În toamna lui 2013, m-am hotărât să scriu un ghid pentru studenții din anul I de la fosta mea facultate. Știu cât de greu e să te orientezi în primul an și ți-ar prinde bine niște sfaturi. Așa că am mai cerut păreri de la lume și de la 4-5 pagini cât estimam inițial că va avea, a ieșit un mamut de vreo 30 de pagini (și nici măcar nu prea erau poze!).
Știi cum e chestia aceea: copiilor inteligenți li se spune mereu că sunt „înzestrați”, dar celor mai slabi li se spune „speciali”?. Ei bine, la varianta doi se încadra și ghidul meu. Părerile au fost foarte bune despre el, dar majoritatea oamenilor îmi spuneau: „E diferit, ce fain e scris!”, „E amuzant”, „Ai un stil fain!”, „Chiar se simte că e dintr-o altă perspectivă” … Noo merci, dar scopul nu era să distrez lumea… Totuși cred că au fost cuvintele „dintr-o altă perspectivă” care au reaprins o scânteie. Și iată că s-a mai completat o piesă din puzzle.
Piesa a treia: un concert despre care nu poți să nu vorbești
Era decembrie 2013. Se apropiau Sărbătorile și aud de un concert caritabil la Liceul Ion Vidu. Nu cred că aș fi mers dacă nu erau niște prieteni care au insistat. Și bine că am mers, pentru că a fost una din cele mai impresionante momente pe care le-am trăit.
Nu mi-aș fi imaginat niciodată că niște copii de liceu pot să cânte așa frumos. Deși nu sunt deloc un fan al colindelor, nu m-am mișcat de pe scaun. Dar altceva m-a impresionat și mai puternic. Era în fața mea o fată, tot de liceu, care ajunsese mai târziu. Toată pauza, și cât a avut loc introducerea, tot butona telefonul. Deja începea să mă enerveze. I-am zis, nu mai bine stăteai acasă dacă îți place așa mult telefonul?! În mintea mea, bineînțeles.
Și atunci s-a întâmplat. În momentul în care două fete au început să cânte, o făceau atât de frumos încât de parcă ne-a izbit muzica. Și fata, care până atunci tot butonase telefonul, l-a pus jos și până la finalul recitalului nu s-a mai atins de el. Văd mereu la cursuri, printre prieteni și în familie cum ne dojenim unii pe ceilalți să mai lăsăm naibii telefonul. Dar de obicei fără succes. Și apoi, acele două fete de liceu, doar prin muzică, au reușit să facă asta. Deja ardea! Trebuia să spun și altora despre asta…
Piesa a patra: un străin în Timișoara
Nu știu dacă ești din Timișoara sau ai venit de altundeva. Dar, ce am observat eu, e că atunci când ceri indicații, ai toate șansele să ți se răspundă „Ăăă, mergi în față și la dreapta”. Jur! E cea mai comună indicație pe care o primești în Timișoara. În special de la cei mai vechi de aici.
Un alt lucru de care mi-am dat seama, în ultimii 4 ani de când stau aici, e că știm atât de puține despre orașul acesta. Ne rezumăm doar la a-l descrie ca fiind „multicultural” sau „primul oraș iluminat electric bla bla”. Încercam să-i explic unei colege, născută și crescută aici, cum să ajungă undeva. Și mi-am dat seama că eu știu mult mai multe nume de străzi decât ea. Eu, care am venit aici doar când am început facultatea! Fiind nou în oraș, bănuiesc că am încercat să aflu cât mai multe lucruri, și așa am început să-mi dau seama cât de multe sunt de descoperit.
Și lipiciul care le ține împreună…
Ca și lipici pentru aceste piese din puzzle, cred că e mediul în care m-am format în ultimii ani. La televizor, rar găsești ceva de calitate. Auzi doar despre ce nu merge bine. Internetul, deși ne-a lărgit libertatea de expresie, e plin de lucruri superficiale. Articole luate cu copy-paste din altă parte, părerologi de profesie, care-și dau cu părerea despre ce nu merge. Toți se văicăresc, dar nimeni nu vine cu soluții. Și nimeni nu vorbește despre ceea ce merge.
De aproape 5 ani fac voluntariat și am făcut parte dintr-un mediu unde am văzut că sunt o grămadă de oameni grozavi în jurul nostru. Oameni care nu doar se plâng, ci fac lucrurile să se întâmple. Și cred cu tărie că exemplele de urmat sunt printre noi. Nu doar personalități cunoscute la nivel mondial, neapărat din altă țară. O mamă care a muncit enorm pentru a-și susține copii, oameni pasionați peste măsură de meseria lor. Cred că sunt multe povești care trebuie scoase la lumină.
Ei bine, despre aceste lucruri vrea să fie grozav.org. E mai mult decât un blog. E o platformă. Un loc de întâlnire al celor care cred în anumite lucruri.
Nu știu unde va duce această aventură, dar știu de unde începe și abia aștept să te întâlnesc și să-ți aflu povestea ta.