Acum câteva zile mă sună o prietenă. De cum am răspuns mi-am dat seama din vocea ei că ceva nu e în regulă. Ce mi-a povestit m-a indignat și impresionat în același timp. O las pe ea să-ți povestească și apoi îți spun ce am învățat eu din asta.
„Era începutul lui martie. Deja se înserase și am urcat în troleibuzul 18 din Piața 700. La ora aceea cam toate mijloacele de transport în comun sunt arhipline și de aceea am terminat convorbirea la telefon înainte să urc. Inspirată decizie.
De ce? Cum stăteam pe culoar, era lângă mine o doamnă robustă, pe la 45 de ani, îmbrăcată în negru. La un moment dat, am observat că își întinde spre geanta mea mâna, pe care o ținea ascunsă pe sub umbrelă. Noroc că am văzut asta la timp și mi-am mutat geanta în cealaltă mână și am privit-o fix.
M-am sprijinit pe scaunul din spate pentru a crea o oarecare distanță față de ea. Nu se întâmpla nimic. Începusem să cred că mi s-a părut, și că am discriminat pe cine nu trebuie.
Și totuși, nu trece mult și văd că bărbatul care o însoțea începe să își croiască drum între mine și tânăra din stânga mea. Atunci i-am spus să rămână pe loc pentru că și așa suntem destul de înghesuiți. Bineînțeles că scopul era să ajungă la geanta tinerei de lângă mine, care ar fi fost victima perfectă: căștile în urechi, geanta nesupravegheată…
Când am avertizat-o să aibă grijă la poșetă, cei doi s-au înfuriat și au început să mă înjure. Atunci le-am spus tare, ca să audă și ceilalți pasageri „Credeți că nu am văzut ce vreți să faceți?” A fost groaznic. Au urmat amenințări cu bătaia din partea lor și alte cuvinte nepotrivite. În momentul acela mi-am dat seama că trebuie să mă descurc singură, pentru că nimeni nu sărise să-mi ia apărarea. Nu știam ce să fac. Și atunci mi-am amintit că am în poșetă un spray cu piper, pe care aș putea, cel puțin teoretic, să-l folosesc.
Cei doi au coborât în stația Iulius Mall, dar eu am mers mai departe. Când m-am dat jos din troleibuz, m-am asigurat să nu fie în spatele meu cei doi. Am început să tremur, la propriu, și nu înțelegeam de ce. Nu tremuram de frică, ci de ciudă că nu aveam puterea și sprijinul pentru a-i pedepsi și a-i opri pentru totdeauna din ceea ce fac.
Nu mi-am dat totuși seama că a fost o dovadă de curaj până ce, o doamnă mai în vârstă, care observase scena în autobuz, mi-a spus asta, dar și că e periculos să intervii în astfel de situații, că „nu știi ce nebuni pot fi”.
Atunci mi-am dat și eu seama că lucrurile puteau să degenereze. Dar m-am gândit că, dacă toți am acționa așa și am avertiza persoanele care sunt ținta unui jaf, am fi mai puternici împreună. Să nu-mi spui că toți oamenii dintr-un autobuz nu ar putea face față la două persoane…
Se zbăteau în mine sentimente paradoxale: bucuria că am scăpat și că am avertizat și pe altcineva, satisfacția că nu am rămas nepăsătoare, și, în același timp, dezamăgirea că nu am putut face mai mult, că, poate data viitoare, cei doi vor reuși.”
În general, mi-am propus să scriu despre lucruri pozitive pe blog. Dar când prietena aceasta m-a sunat, am fost puțin șocat. Încă se simțea în vocea ei emoția, deși m-a sunat a doua zi după ce se întâmplase totul. Și ca să înțelegi de ce e și mai impresionată pentru mine tăria ei, imaginează-ți că e o ființă firavă de 1 metru 60.
Oare din cauza știrilor care vorbesc doar de lucruri negative am devenit cumva imuni și nepăsători la ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Cum să nu avertizezi pe cineva care este ținta unui jaf. Curajul vine de unde nu te aștepți și câteodată să fii curajos e singurul lucru pe care îl poți face.