Alin Constantin a venit în Timișoara prin anii 2000, dar este născut în Hunedoara. El produce muzică, dar ce mi-a atras atenția e faptul că… o combină cu filmele vechi românești (de genul BD, Meandre). Scopul lui, mi-a mărturisit, e să facă lumea să zâmbească.
Am discutat despre povestea lui, despre cum a ajuns la această combinație nemaiîntâlnită, despre schimbarea valorilor, despre muncă, prieteni și cum vedem viața.
Ca și om, e un tip aparte, foarte pozitiv și amuzant. Ca și muzica lui de fapt. Ah și până acum câteva săptămâni principalul lui mijloc de transport era trotineta. Acum a trecut la bicicletă 🙂 Are un mod foarte interesant de a vedea lumea, dar despre asta mai jos.
Cum ai ajuns să faci ceea ce faci?
„Când eram tânăr eram mai rebel, aveam blugii cu fundul în pământ, ascultam rock, rap. Nici nu-mi puneam problema că nu se poate. Și mi-am promis un lucru: că nu voi fi bătrânul acela care îți spune că nu se poate, să revii la realitate. Simțeam nevoia să arăt că sunt diferit.”.
Inițial, voia să intre într-o trupă deoarece, spune el, puterea de exprimare a unui grup e mai mare decât a unui individ. Așa că, și-a cumpărat un pick-up cu dorința de a face scratch. A avut câteva trupe, dar într-un final a ajuns tot singur.
Cum a ajuns să facă toată partea cu filmele?
Îi trebuia o voce, ceva cu care lumea să-l identifice. Cum lui îi plăceau filmele clasice românești, a început să aleagă scene cu care își făcea deschiderea în serile în care mai punea muzică. Apoi a început să combine muzica și filmul din ce în ce mai mult. Dar nu pune orice fel de replici ci, „aleg scene, vorbe, care simt că mă reprezintă pe mine. Îmi place să simt că sunt în spatele cuvintelor”.
Un alt motiv pentru care apreciază atât de mult filmele vechi românești, e și pentru că multe mesaje din ele sunt la fel de valabile și în ziua de astăzi. „Există filme și vorbe nemuritoare, sunt lucruri care dăinuie, care stârnesc interes la mult timp după ce au apărut. Am regăsit multe astfel de idei și în filmele românești. Multe din ele încă sunt valabile și astăzi. Cu atât mai mult cu cât pe atunci era foarte greu să te exprimi, multe din idei erau zise cumva între ciocan și nicovală, trebuia să ai mare grijă cu cenzura din regimul comunist.”
https://www.youtube.com/watch?v=kj0_pstik8s
Bun, bun, dar și numele?
Numele i se trage de la o poreclă din școala generală. Pentru că era înalt, ceilalți copii îi spuneau „calu”. Deși, spune el „nu înțeleg de ce spune că o persoană înaltă e înaltă ca un cal. Caii nu sunt înalți în mod special. Girafă mai înțeleg, dar cal nu.” 🙂
Nah și se ocupa de organizarea unui eveniment pentru DJ și i s-a cerut și lui un nume cu care să se treacă pe afiș. Până atunci nu avea un nume de scenă. Îmi spune el râzând „eram la o beție și mi-am amintit de porecla din școală. Am pus numele acesta pe afiș și de atunci aceasta a rămas”.
Treptat, treptat, lucrurile au început să evolueze.
Un moment grozav a fost când a apărut Youtube, și apăreau tot felul de clipuri acolo. Până atunci, nu prea avea acces la filmele românești.
Ce îl bucură foarte mult e faptul că muzica lui s-a propagat natural. „Pur și simplu cei cărora le place au dat share. Nu am folosit tactici agresive și asta mă bucură. Sunt unii artiști care au o explozie, așa. Dar de la parter, nu poți sări direct la etajul 10, mai bine o iei pe scări. Dacă sari etapele, în timp se simte reversul medaliei. Simt că de când am început tot am crescut. Și cred că o să mai cresc. Încă urc și nu văd vârful dealului”.
Nu e un algoritm simplu pentru ceea ce face el.
Când l-am întrebat dacă are un mod specific prin care vine cu melodii noi mi-a mărturisit că „e multă muncă în ceea ce fac. Nu poți merge pe Google și să cauți „replică din film românesc în care se vorbește despre X”. Nu am aceeași rețetă. Câteodată fac instrumentalul, apoi bag chestii de amuzament. Altădată aud replici și îmi zic „ar merge o piesă plecând de aici”, mă gândesc că merge cu altceva la care m-am gândit. Apoi îl fac să fie dansabil.”
Care sunt cele mai frumoase momente în ceea ce faci?
„Cele mai fericite momente sunt când primești feedback direct, când pui muzică și vezi pe fața oamenilor că se simt bine. Sau când vin la mine și îmi spun cât de bine s-au simțit. Când îi văd că râd, asta îmi dă dorința de a mai face ceea ce fac. Știi, toți artiștii vor să atingă o coardă sensibilă.
Și a fost o dată când oameni din diaspora, cărora le e dor de casă, de valori, mi-au spus că vor să mă răsplătească. Mă întrebau cum pot să mă plătească pentru muzică, că vor să mă susțină să continui să fac asta” îmi spune el râzând.
Niciodată nu s-a gândit să nu mai facă ceea ce face. „Am prieteni care au făcut pauză, dar eu nu mă văd oprindu-mă”.
Dar momentele mai grele?
„Până acum 5 ani încă lucram ca și barman, și puneam muzică la petreceri când aveam timp. Acum, sunt mult mai căutat, și după ce merg în alte orașe să pun muzică, simt nevoia să stau 3-4 zile în casă, să îmi revin și să îmi pun în lucrurile în ordine. Mai ales când sunt plecat câteva zile îmi e greu să revin la momentul în care am lăsat munca.
Când mă pun iarăși la calculator și mă uit la ce am lucrat, nu mai înțeleg de ce am lăsat aici gol, de ce am pus asta aici. Câteodată ritmul e cam intens și nu mai poți să fii atent la toate lucrurile din jurul tău, să te bucuri de muzică, să o asculți doar de dragul de a o asculta.
Și am mereu, chiar dacă mică, o doză de panică. Nu îmi e foarte clar cum e cu drepturile de autor. S-a întâmplat ca un videoclip să-mi fie dat jos de pe Youtube. Și unora li se pare că îmi bat joc de filmele românești, dar nici vorbă, e chiar invers. Eu nu am nici un interes comercial, muzica mea se poate descărca gratuit.
Muzica mea s-a dat la radio-uri, a mai apărut și la televiziuni. Oamenii de la TVR Timișoara m-au invitat la ei în emisiune, au redat videoclipurile mele la televizor, pe când colegii din București sunt cei care mi-au dat videoclipul jos 🙂 ”.
Ce îți place la Timișoara?
„Hehe, cred că am o viață tare boemă. Îmi place energia orașului, o simt când vin de altundeva. Îmi plac oamenii, inclusiv minusurile. Nu mă deranjează șantierul din Unirii. E un semn că orașul se dezvoltă. Dacă vrei să-ți pui în casă gresie nouă, să faci casa mai frumoasă, trebuie să faci șantier pentru o perioadă. Acum 2 ani, oamenii se plângeau că centrul orașului nu e frumos, că nu e ca și Viena… dar nu se poate schimba așa, peste noapte”.
Chiar dacă unora nu ni se pare destule și cam amenajate greșit, lui îi plac și pistele pentru bicicletă. „Oamenii se plâng și că sunt pe trotuar, și că sunt pe stradă. Dar le spun, dacă se nășteau azi și nu știau cum erau înainte, se mai plângeau?”
https://www.youtube.com/watch?v=BCgkWi8vmVg
Cum putem avea și noi o viață mai „boemă” și să ne bucurăm mai mult de fiecare zi?
„Multe lucruri par mai grele dacă te prind pe picior greșit. Dacă ești obosit, dacă ceva nu e cum te-ai așteptat, cazarea să spunem, asta te face să te simți mai rău. Dar apoi îți dai seama „bă ce m-am indispus și degeaba, nu s-a schimbat nimic”.
Lucrurile grele sau bune există doar dacă vrei să fie. Ține de percepție. De multe ori suntem confortabili în zona de rău. Dacă îi spui cuiva asta, îți zice că ești nebun, cum să-și vrea răul. Dar așa e. Devii mulțumit cu starea asta, pentru că e ușor să te plângi. Și cineva care se plânge de Timișoara să zicem, îl poți duce în orice oraș și tot va găsi lucruri de care să se plângă. Asta nu e neapărat rău, mai avem nevoie și de oameni cu spirit critic.
Dar când erai copil de exemplu, multe lucruri ți se păreau grele. După 10 ani dacă te uiți, îți dai seama cât superficiale erau, chiar ți se par amuzante acum. Și atunci te gândești, dacă peste ceva timp o să mi se pară amuzant, de ce să mă încarc cu negativitate acum?
Seara mea favorită din fiecare săptămână e cea pe care mi-o petrec cu prietenii. Ne jucăm tot felul de jocuri, dar nu dastea pe calculator sau X-Box. Dacă e o pauză de 10 secunde cineva mereu spune „hai să jucăm ceva”. Mai încercăm și un pahar de palincă…
Cei care se încruntă, le place. „Cum să-mi placă să mă cert?”. Păi dacă nu ți-ar place, nu te-ai certa. Eu am o relație de 15 ani, și ne certăm de maxim 2 ori pe an. Alții se ceartă zilnic, pentru că e mai ușor să te exprimi, e la îndemână.
Jobul, chiar și pasiunea, te țin prins, nu te lasă să gândești că poți fi zilnic cu zâmbetul pe buze. Dar trebuie să ne luăm timp și să ne gândim la astfel de lucruri.
Trebuie să îți dai seama că tu îți poți schimba starea. Dacă vrei să treci prin viață râzând, treci râzând.