Vine în viața fiecăruia un moment când trebuie să luăm decizii grele. Unele ne duc mai departe de părinți și de cei dragi. Ne duc printre străini, cu care, de multe ori nu găsim nimic în comun. Este greu, în special la început, dar știm că mereu putem fugi pentru un week-end sau o vară înapoi la ei. Nu este și cazul lui Benson Joel.
El este un tânăr venit din India. A ajuns în Timișoara datorită împrejurărilor și a unui simplu „hai să încerc măcar”. Și și-a regăsit aici o pasiune mai veche, muzica, și oameni cu care o putea împărtăși. Dar drumul e plin de peripeții, de momente când a pus mâna pe bagaje să se întoarcă acasă și sfaturi de la străini care i-au schimbat drumul.
Aceasta este povestea lui. Până acum.
Totul a început după terminarea liceului. El a vrut să studieze biotehnologie medicală, dar datorită sistemului de alocare la facultate din India, nu a primit loc în orașul lui. Iar părinții nu l-au lăsat să plece în afară. De fapt, îmi spune el „eu am vrut să fiu pilot. Dar sunt prea scund”. Acum că se gândește, un alt motiv pentru care a vrut să plece e pentru că a crescut într-o familie creștină, și a vrut puțină aventură. Oh, și a avut destulă pe drum.
Într-o zi, era într-o librărie, la raftul de medicină, și se uita la cărți. Atunci, o fată de lângă el l-a întrebat dacă studiază asta. Când i-a spus că nu, doar se uită, aceasta i-a povestit că studiază în România și cum a ajuns aici.
Curios, s-a mai interesat despre ce e vorba. Dar șansele de a veni și el aici erau aproape de zero: mai avea doar 2 săptămâni în care să fie acceptat de facultate, să primească viză și în plus să-și cumpere și bilet de avion. Misiune imposibilă. Tocmai de aceea, le-a spus părinților că nu crede că se poate întâmpla, dar ar vrea să încerce, măcar așa.
Deși nu susțineau plecarea lui, probabil pentru că nici ei nu vedeau ca fiind posibil să se întâmple, au fost de acord ca măcar să încerce. Și, cu 2 zile înainte de termenul limită, primește răspunsul la care nu se aștepta nimeni. Așa a ajuns în Timișoara.
Prima perioadă aici a fost extrem de grea. Agenția prin care a venit, i-a spus că se va descurca cu 100$ pe lună în Timișoara. Chiria inclusă.
Doar imaginează-ți șocul. Fără destui bani pentru a trăi, o limbă pe care nu o cunoștea, orașul nou și foarte diferit de ceea ce era obișnuit. „Nu mulți știu, dar am fost pe punctul de a pleca acasă. După câteva săptămâni, nu mai rezistam. Am cheltuit toți banii în 10 zile. Mi-a venit și dorul de casă… fiecare din noi am avut timp de plâns”. Și apoi a apărut unul din străinii care aveau să-i influențeze drumul.
„Eram deja hotărât să plec săptămâna următoare. Eram la biserică, și am ajuns să vorbesc cu o femeie de acolo. Era prima care îmi vorbea în engleză. Și mi-a spus că dacă tot am ajuns aici, să rămân și să încerc să mă descurc. Dacă am ajuns aici, a fost pentru un motiv”. Așa s-a hotărât să acorde Timișoarei încă o șansă. S-a pus să învețe limba română, s-a plimbat prin oraș să-l cunoască mai bine, și lucrurile au început să se îmbunătățească.
Și pe parcurs, chiar dacă au mai fost multe momente grele, a avut și multe de învățat. „Când eram în anul II, tata a rămas fără loc de muncă. Așa am învățat să mă descurc cu banii. Trebuia să fac cumva să fie bine”.
Între timp, doar două lucruri făcea aici: mergea la facultate și la biserică. În biserică a ajuns să se reapropie de muzică. „Eu eram pasionat de muzică de mic. Dar era doar un hobby. Lumea o vede altfel, pentru că „nu e ceva din care poți face bani”. Așa că mereu am exersat singur, cum am putut.”
Așa a ajuns să facă și o mică trupă în biserică. Dar bineînțeles că nu putea fi simplu. „Chiar în ziua dinaintea concertului, solistul vocal ne-a spus că nu mai poate veni. Trebuia să plece din oraș. Bineînțeles că nici prin cap nu mi-a trecut să cânt. Am tot încercat să găsesc alți soliști. Dar pentru că nu voiam să-i dezamăgesc pe ceilalți și să am obraz, am cântat eu. Fără repetiții, nimic. La final, lumea ne-a spus că „nu e rău”.
Acesta a fost primul pas spre muzică și spre el ca și solist vocal. De atunci, aventura s-a întins pe mai bine de 6 ani. Cu multe încercări de trupe, cu cântat pe unde apucau, cu șanse primite de la oameni deschiși. „La început cântam pe gratis, sau pe 30 RON. Nu ne păsa, voiam doar să cântăm. Și toți banii pe care îi primeam, îi puneam deoparte ca să ne cumpărăm scule. Pentru că nu aveam nimic”. Obiceiul acesta de a investi toți banii pentru instrumente încă îl păstrează.
Dar lucrurile nu au fost roz deloc. „A fost o dată sau de două ori când lumea a strigat să tăcem, să nu mai cântăm. A fost foarte greu.” Chiar, pentru vreo 6 luni, s-a lăsat de tot de muzică. Oricum medicina nu e o facultate care să-ți lase mult timp liber și sunt sigur că cei de acolo pot confirma.
„Dar, mă simțeam incomplet. Simțeam că ceva lipsea din viața mea. Și într-o zi mi-am zis că peste 10 ani voi regreta cu siguranță că nu am încercat încă o dată cu muzica.” Așa că s-a pus din nou pe exersat. „De fiecare dată când cineva ne spunea ceva rău, sau că ceva nu e bine, am încercat să învăț din asta. Și așa ne-am îmbunătățit tehnica. Au mai fost oameni care ne-au ajutat și ne-au dat sfaturi”.
Iar munca serioasă și din pasiune nu se lasă nerecompensată. Din noroc, când era la o petrecere, a ajuns să-l cunoască pe proprietarul The Note Pub. Și acesta i-a oferit o șansă de a cânta live acolo.
Între timp, au fost mulți colegi de trupă veniți și plecați. Dar cei care au rămas, au hotărât să facă lucrurile cât mai profesionist, pentru a răsplăti șansa primită. Și au ajuns să cânte în fiecare week-end în The Note, apoi au mai primit și alte oportunități. „Cred că unul din cele mai frumoase momente a fost la zilele Devei. Acolo am cântat în fața celei mai mari mulțimi. A fost o experiență foarte frumoasă”.
Dar lucrurile încă nu s-au liniștit de tot. „Încă nu știm dacă o să reușim sau nu. La mine e un moment critic pentru că mi se termină rezidențiatul. Și ceilalți mai au câte un loc de muncă pe lângă trupă. Dar ne-am dat 1 an în care vom da tot ce putem, să vedem dacă reușim cu muzica sau nu”.
S-au folosit de tot ce le-a apărut în drum, bun sau rău. „Am învățat foarte mult din lucrurile negative. Așa am ajuns mai profesioniști. Nimeni nu ne-a mai spus să tăcem de când am început să fim mai serioși”. Au învățat să se descurce singuri. „Eu mă ocup de partea tehnică. Chiar și la melodia pe care am făcut-o noi. Nu știam nimic la început, dar am mai stat pe lângă ingineri de sunet și i-am întrebat. Nu avem bani să închiriem un studio profesionist”.
Au ceva al lor când sunt pe scenă. I-am văzut de câteva ori live și mi-a plăcut foarte mult că și publicul le putea sugera ce să cânte. Acum am aflat și de ce. „Cum nu avem mult timp pentru repetiții, improvizăm foarte mult. Dar cred că asta face lucrurile mai interesante. Pregătim noi așa, puțin, ce facem în fiecare seară, dar lăsăm mult loc și pentru improvizație. Ne ajută de multe ori și publicul. Îmi vine câteodată vreo idee în cap, nici eu nu știu la ce să mă aștept. Dar colegii mă acoperă”.
Pe lângă povestea aceasta captivantă, e chiar el un om minunat. Mi-a spus că, deși mulți artiști ajung să se folosească de alcool sau droguri, el vrea doar muzică. „Chiar dacă e mai simplu în ziua de azi să faci o melodie cu „bum, bum”, noi vrem să facem muzică mai frumoasă, care să reziste în timp”. Îi plac melodiile romantice, printre idolii lui sunt Bon Jovi și Bryan Adams și e singur :). Ah și e destul de timid pentru un muzician.
https://www.youtube.com/watch?v=OzIc-UkWFno
Nu știu încotro îi va duce drumul lor, dar dacă vor continua să pună suflet în ceea ce fac și să învețe din momentele grele, sunt sigur că vor ajunge departe.
Aceasta e prima lor melodie. Enjoy 🙂
Dacă îți place articolul, nu uita să ne urmărești și pe Facebook pentru a vedea Timișoara prin alți ochi.