De când am pornit blogul, sunt într-o călătorie pe străzile Timișoarei pentru a-i găsi pe aceia dintre noi care fac lucrurile diferit. Am observat că mereu ne așteptăm ca oamenii „speciali”, cei care ne arată că se poate, să fie undeva departe. Ne-am obișnuit să auzim de ei la televizor, sau în vreun ziar internațional, oricum, nu aproape. Și am uitat să ne uităm și în jurul nostru.
Faceți cunoștință cu Timeea Diosi. Deși are doar 20 de ani, a făcut până la această vârstă lucruri față de care noi, cei mai în vârstă, ar trebui să fim invidioși și am fi mulțumiți să fi realizat măcar jumătate din ele.
Timeea e o persoană caldă, mereu zâmbitoare și foarte energică. Gesticulează și vorbește cu patos, dar nu prea repede încât să nu o poți urmări.
Îmi povestește ea, de când era mică se implica pe unde apuca și îi plăceau sporturile. Așa a ajuns, la 16 ani, să fie campioană europeană și mondială la karate. O felicit, puțin luat prin surprindere, pentru că nu mă așteptam ca ființa subțirică din fața mea să fie capabilă să mă pună la pământ. La care îmi mulțumește, lăsând privirea în jos, și parcă voia să completeze ce mare lucru, dacă ești perseverent și muncești mult, succesele vin de la sine, sunt un rezultat colateral.
Mai târziu a fost aleasă Vicepreședinte al Consiliului Elevilor din liceul ei. A terminat Colegiul Național Bănățean, ține ea să sublinieze și menționează numele cu mândrie. „Din clasa 1 sunt acolo. Simt că mă reprezintă și fac parte din el”.
De vreo 3 ani se implică în promovarea mersului cu bicicleta în Timișoara. Spune ea, lucrurile s-au îmbunătățit pe partea asta, dar tot mai avem destul de lucru. A făcut și teatru în liceu și chiar a ajuns să joace într-o piesă la Teatrul Național Timișoara, cu echipa de liceeni.
Și pentru că inamicul fericirii e plictiseala, în clasa a 12-a, când era cu bacul și se mai pregătea și de admiterea la facultate, s-a trezit și participând la Olimpiada de istorie, unde a ajuns chiar la faza națională. Nu regretă nimic, îmi spune ea. „A fost o experiență foarte plăcută. E grozav să întâlnești oameni noi. Și acolo erau unii foarte interesanți, cu care aveai ce vorbi. În plus, mi se pare cea mai mare risipă să lași o zi să treacă pur și simplu, să nu faci nimic. Aș înnebuni.” Vom reveni la această ultimă idee.
Dar, pentru cineva atât de ambițios, Timișoara și România nu îi puteau oferi destule. Așa a ajuns să studieze în Italia și să treacă în a doua etapă a aventurii ei.
Spre deosebire de mulți dintre noi, care alegem facultatea după cum sună, ea a fost foarte rațională și a analizat bine opțiunile, înainte de a decide. „De prin clasa a 11-a am început să mă gândesc la facultate. Eram între teatru și design interior, pentru că în general îmi plac lucrurile creative. M-am hotărât într-un final pe design interior. M-am interesat la Facultatea de Arte la Universitatea de Vest, am vorbit cu prieteni pe care îi știam acolo, m-am uitat peste materii, dar am văzut că mai tot ce am face e doar teoretic. Și așa m-am hotărât să plec la Florența, unde e cea mai bună școală de Design Interior din Europa.”
Italia este o ocazie grozavă pentru ea să încerce lucruri, noi, să interacționeze cu oameni diferiți și să vadă lucrurile prin alți ochi.
A fost una din cele mai bune decizii pe care le-a luat, îmi spune ea. Florența e un oraș cu adevărat internațional. „Sunt foarte puțini studenți italieni în clasa noastră, maxim 20% să zic. Restul suntem străini, de prin toată lumea. Și e o experiență extraordinară să intri în contact cu oameni atât de diferiți. Îți lărgește mult orizonturile și te ajută să ieși din cercul tău. Ai parte de experiențe foarte diverse. Am gustat de la un peruan ce-a mai dulce prăjitură pe care am mâncat-o în viața mea”.
Pe de altă parte, străinii nu prea au cultură generală. Aparent, unii din ei încă au impresia că suntem o țară comunistă, iar pentru alții Transilvania e o țară diferită. „Chiar și europeni, nu știu unde e România pe hartă. Mie mi se pare că la partea de cultură noi am progresat foarte mult. Și cu limbile străine stăm foarte bine.”
Ține mult la Timișoara și vrea să se întoarcă după ce termină studiile. Dar vede avantajele în a studia acolo. „În Italia, cursurile sunt foarte practice. Deja am învățat programe de design asistat de computer. A avut loc un eveniment, Salone del Mobile, care e cel mai mare eveniment de design interior din Europa, profesorii au fost cei care au insistat foarte mult să mergem. Și a fost incredibil acolo. Am întâlnit unii din cei mai buni designeri din domeniu și am putut sta de vorbă cu ei așa cum stau cu tine. Ah și am întâlnit și niște români acolo, care au venit să prezinte ceva mobilier, foarte inovativi.
Aici lucrăm foarte mult pe echipe. E o diferență foarte mare de ceea ce se întâmplă în țară. Și, deși la început ne-a fost greu tuturor, pentru că trebuie mereu să ajungi la un numitor comun și stai până la 3 dimineața să lucrezi, ceea ce iese e mult mai creativ și de calitate decât ar fi putut face un singur om”.
O altă diferență între Florența și Timișoara, îmi spune ea, e că acolo se merge mult mai mult cu bicicleta, deși ei nu prea au piste. „Cam tot centrul orașului e exclusiv pietonal. În afară de venitul din afara orașului, de departe cel mai bun și rapid mod de transport e bicicleta. Ei merg tot timpul cu ele. Și nu investesc mulți bani în biciclete. O prietenă de-a mea și-a luat una cu 20Euro. A fost mai scump lanțul pentru bicicletă, 30Euro. Dar și acolo se fură foarte mult bicicletele 🙁 ”.
Oamenii de acolo i se par mai fericiți. „Îi deosebești pe italieni forte ușor de turiști. Pe deoparte, sunt mult mai atenți la cum se îmbracă. Și doamnele de 70 de ani sunt aranjate. Dar, cel mai mult, prin faptul că îi vezi că sunt mai fericiți. Îi vezi pe stradă, nu-și exprimă tristețea, nu se expun așa. Știu să se bucure de viață și să se simtă bine. Asta ne-a prins și pe noi 🙂 Chiar și când aveam de terminat cu proiectele, și aveam examene, ne ziceam „hai să ieșim măcar 2 ore să ne relaxăm”.
Îi lipsesc totuși anumite lucruri din Timișoara. „Îmi e dor de toate evenimentele culturale, de jazz, de teatru. Îmi place foarte mult că Timișoara e un oraș atât de verde. Și fiind acolo mi-am dat seama de unele din lucrurile care ne fac diferiți.”
E ușor să pleci și să te mulțumești cu o viață mai bună în străinătate. Dar ea, pe lângă faptul că vrea să se întoarcă și să dea înapoi, contribuie și de acolo și a devenit un fel de „ambasador” al României.
„Eram într-o excursie prin Toscana cu colegii. La un moment dat o fată din Statele Unite, se uită mirată pe geam și strigă la noi „Uite o vacă! O vacă! Ce caută pe câmp așa? Nu ar trebui să sunăm undeva?” La care am întrebat-o foarte mirată de ce i se pare ciudat. Și mi-a spus că la ei vacile sunt doar în ferme, nu le vezi așa pe câmp. A fost un moment memorabil.
De când cu experiența cu vaca, sunt convinsă că tradiționalismul de la noi e ceva ce și străinii ar aprecia foarte mult. Le-am arătat colegilor poze cu România, de când am mai călătorit eu prin Maramureș, și au fost foarte impresionați. În general, în Vest, oamenii nu sunt obișnuiți cu atâtea locuri verzi. E bine că acolo ai 100 de șosele și autostrăzi, dar la un moment dat te saturi de betoane.
Le-am povestit despre Mărțișor, despre papanași și li s-a părut ceva wow. Și cum le-am mai arătat poze, le-am povestit despre România și am reușit să conving câțiva colegi să vină să ne viziteze la vară.”
Mă gândeam eu, acum că a terminat cu un prim an atât de intens în afara țării, o să-și ia vara liberă să se relaxeze, dacă tot e acasă. Dar pe naiba. Acum a aplicat să facă un internship la o firmă de design din Timișoara. Spune ea, că trebuie să și pui în aplicare ce înveți „Nu e suficient ce ai învățat la școală. În design mereu vezi în jurul tău lucruri care te inspiră. Și vreau să învăț lucruri noi și să văd cum e să lucrezi cu un client de la A la Z”.
Nu am putut să nu întreb: de ce atâtea lucruri?! „Și prietenii mă întreabă „cum poți să te implici atât”. Eu nu înțeleg cum poți să stai așa. Dacă trece o zi și simt că nu am făcut nimic.. simt că e o zi pierdută. Nu e zi să stau în casă și atât. Monotonia nu o suport. E mult de lucru, e stres în ceea ce fac, dar îmi place. Cred că oamenii ar trebui să iasă mai mult din cercul lor: să încerce lucruri noi, să cunoască oameni noi, și e important să-i ajuți și pe ceilalți. De aceea mă implic în atâtea lucruri.”
Uite un om grozav de la care am învățat să nu las nicio zi să treacă pe lângă mine și că dacă aștept ca lucrurile bune să vină la mine, o să îmbătrânesc așteptând.
Dar tu, ce oameni grozavi cunoști din jurul tău?
Dacă îți place articolul, nu uita să ne urmărești și pe Facebook.