Mereu suntem îndemnați să ne urmăm visele. Dar ce faci când nu știi care sunt ele? Cum să-ți urmezi pasiunea dacă nu ești sigur care e ea?
De data aceasta, un răspuns grozav vine de la Mircea, un tânăr de doar 16 ani ce are o poftă de viață, o energie și o ambiție care ar face orice părinte mândru. Dar, dincolo de asta, până la vârsta aceasta a reușit să-și găsească răspunsuri la întrebări pe care fiecare dintre noi mai mult ca sigur că ni le-am pus la un moment dat.
La o primă vedere, Mircea seamănă mult cu ceilalți colegi din generația lui: e subțirel, cu o privire distrată, pe față i se citește vârsta. Poate doar înălțimea îl face să iasă în evidență. Dar când ajungi să povestești cu el, când începe să spună despre toate lucrurile pe care le-a făcut până acum, nu poți decât să faci ochii mari.
A început să dea semne că e pregătit să facă lucrurile diferit încă de mic, dealungul timpului adunând o grămadă de alte reușite care ne-ar face invidioși pe mulți dintre noi. Nu știu cum erai tu pe la 7-8 ani, dar eu eram departe de a fi vicecampion mondial la karate, ori să fiu selectat la 13 ani pentru campionatul național de baschet.
Pe lângă acestea, îmi mărturisește Mircea, „unul din cele mai importante momente din viața mea a fost la vârsta de 10 ani, când m-am apucat de dans. Până la vârsta aceea, nu știam altceva decât karate. Dar dansul mi-a arătat că mai pot face și altceva, karate-ul nu e singurul lucru la care mă pricep. Iar acum fac totul pentru a învăța; nu vreau neapărat medalii sau diplome, am destule”.
Și de aici a început „nebunia”. Pe lângă activitățile amintite mai sus, Mircea mai e și probabil singurul tânăr dansator de step din Timișoara, prima dată a urcat pe o scenă de teatru la vârsta de 3 ani, dar s-a mai întors de multe ori pe acolo de atunci. A călătorit mult, pentru prima dată la 5 ani când a mers în Africa, știe să meargă pe cabluri și să jongleze cu mai multe obiecte (chiar și cu 3 iPhone-uri deodată) 😉 .
Nu am putut să nu mă întreb cum poate cineva de vârsta aceasta să fie atât de implicat și să facă atât de multe lucruri.
Și bineînțeles, un rol foarte important l-a avut familia, care mereu l-a încurajat și l-a susținut să încerce lucruri noi. Mama sa este fanul lui numărul unu. Când vorbești cu ea despre Mircea se vede cât de mândră este de el și de strădaniile lui, indiferent dacă sunt de succes sau nu.
Dar mereu se întâmplă ca inspirația să vină din locuri neașteptate, cum ar fi oamenii din jurul nostru. Un moment critic în dezvoltarea acestei atitudini a lui Mircea (zic eu) a fost când a întâlnit un alt tânăr din Germania, venit într-un schimb la liceul Lenau din Timișoara. „Deși nu era cu mulți ani mai mare decât mine, avea 19 pe atunci, Hans știa totul despre toate. Călătorise foarte mult, îmi povestea despre cum sunt oamenii din diferite țări, știa să facă multe lucruri. După ce l-am cunoscut pe el mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu”.
Și așa a început drumul lui. Zi de zi, încerca lucruri noi pentru a se cunoaște mai bine, pentru a-și depăși limitele. „Când eram prin clasa a 8-a am început să fiu interesat de circ, mi se părea incredibil cum pot unii oameni să jongleze cu obiecte în aer, sau să meargă pe cabluri. Așa că, mi-am luat un diabolo și am început să exersez împreună cu antrenorii dar și singur. Mă gândeam că dacă unii oameni și-au putut depăși frica de a merge pe acele cabluri, pot și eu”. La fel a fost situația și cu dansul, fie că era street dance, salsa sau dans sportiv, mereu scopul a fost să-și depășească o limită și să vadă dacă îi place.
Pentru că, revenind la întrebarea de la început, cum poți ști care e visul tău, ce îți place, dacă nu încerci?
Cred că avem multe de învățat de la un tânăr ca și Mircea, să ne uităm în jurul nostru după inspirație, să ne depășim fricile, să încercăm cât mai multe lucruri pentru a ne da seama ce ne place.
De obicei, principala scuză pe care ne-o găsim e că nu avem timp. Și, discutând cu el, exact întrebarea asta mi-a venit în minte: pentru tine mai ai timp? Dar de fapt, toate lucrurile acestea le faci pentru tine, și timp mereu se găsește dacă îți planifici lucrurile cum trebuie. Mircea nu doar că e implicat în multe activități, dar mereu își face timp pentru el: de la a participa la concursul de boboci din liceul lui (pe care l-a câștigat apropo), acum s-a apucat să învețe să cânte la chitară și spune că mai are zilnic cam 4 ore pe care le poate petrece cum vrea. Și atunci, pe noi ce ne oprește?
Când era mic, Mircea visa să fie actor. De fapt, încă visează la asta dar nu e sigur dacă acesta e drumul pe care vrea să o ia. Pentru că indiferent care e lucrul cu care își dă seama că rezonează, scopul e mereu să fie printre cei mai buni din lume. Fie că se vede cu 2 Oscar-uri atunci când vine vorba de actorie, sau să fie cel mai bun criminalist din Marea Britanie.
Mi se pare extraordinar ca la vârsta lui să realizeze faptul că trebuie să-ți urmezi visul, dar pentru a afla care este acesta trebuie să încerci, încerci și încerci, nu să aștepți să-ți vină răspunsul de undeva. Prea des ne oprim la a ne întreba „oare cum ar fi dacă…” în loc să ne punem pur și simplu și să încercăm lucrul acela.