Un articol de Carmina-Claudia Tuturas-Egri
Azi vreau să te conduc prin orașul meu cu flori. Haide, ia-mă de mână! Vino cu mine! Ne vom plimba pe străzi cu clădiri colorate și ne vom îmbăta cu mirosul de cafea și parfum. Ne vom opri să ascultăm povești și apoi vom fugi să prindem răsăritul lângă râu. Ne vom îndrăgosti de viață și vom râde din toată inima. Iar atunci când mica noastră escapadă se va fi terminat, vom simți că putem schimba lumea.
Apropie-te! Auzi? Orașul ne cheamă. Vino, e timpul să plecăm! Zorii zilei nu s-au ivit încă, hai să mergem în centru și să fim copiii stelelor! Urmează-mă, suntem aproape acolo. Avem atât de multe de văzut! Nu-mi da drumul încă, mai stai puțin, te rog! Uite, suntem aici. Ne așezăm pe o bancă și admirăm luna. Arunci o privire spre ferestrele clădirii din fața noastră. Nicio lumină aprinsă. Este încă dimineață devreme, iar lumea e cufundată în lene și somn printre cearșafuri albe și pături călduroase. Și noi suntem aici, afară, pe o bancă din centru, povestind despre cei ce încă visează printre pernele cu puf.
Nu departe de noi, într-una din clădiri, undeva într-o cameră, o tânără studentă compune scrisori la lumina lumânării. Zeci de plicuri și timbre sunt înșirate peste tot, câteva hârtii pătate cu cerneală albastră sunt aruncate pe podea în timp ce ceara lumânării se topește sub flacăra fierbinte. Îi poți citi oboseala pe chip și tristețea în privire. Îi este dor. Așa că a început să scrie și nu s-a oprit până ce nu a văzut că se apropie dimineața. Se simte singură uneori. Dar știe că nu este. Căci undeva în lumea aceasta mare este cineva care o iubește. Iar ochii care se iubesc, chiar și dacă nu se văd, își amintesc unii de alții. Și în astfel de momente, când dorul o consumă până devine cenușă, asta e tot ce contează.
Ea va trece pe lângă noi curând. Dar oare cine o va observa? Căci nimeni nu îi știe povestea.
Îmi spui că îți aduce aminte de cineva. Și vrei să îți mai povestesc. Te uiți la mine cu ochii aceia frumoși și sinceri, nu te pot refuza. Așa că te iau de mână și alergăm până în Piața Libertății. Și vai, chiar suntem liberi! Ne oprim la un moment dat și ne zâmbim. Totul pare atât de ușor… Simți și tu asta, nu-i așa? Haide, să ne plimbăm puțin pe aici. Tot pe aici au fost și ei doi cândva. Cine sunt ei? Aș vrea și eu să știu. Căci erau simpli, veseli, frumoși. Te captivau. Își zâmbeau larg și sincer. Au fost probabil cele mai sincere zâmbete pe care le-am văzut vreodată. Nu se văzuseră de multă vreme. Și chiar dacă niciunul nu recunoștea, dorul îi distrugea în unele nopți cu lună plină. Dar atunci erau împreună, unul în brațele celuilalt și nimic altceva nu mai conta. Nici ce a trecut, nici ce urma să vină. Pentru că și dacă lumea avea să se sfârșească în acea zi, ei erau împăcați cu gândul că au mai avut un moment împreună. Acele câteva secunde nesemnificative care nu făceau nicio diferență în infinitul timp și acea îmbrățișare care nu ocupa niciun loc important pe lume au însemnat totul pentru ei. Și poate că asta înseamnă de fapt „totul”. Poate că avem „totul” atunci când închidem ochii și pentru o secundă suntem mulțumiți cu prezentul și nu ne mai dorim nimic. Și poate că ar trebui să ne închidem mai des ochii și să ne luăm mai des în brațe, nu crezi? Pentru că, dragule, avem timp!
Tăcerea ne învăluie pentru o vreme. Continuăm să ne plimbăm unul lângă altul, însă suntem departe cu gândul. Începi să alergi fără să spui nimic. Apoi te întorci și îmi faci semn să te urmez. Așa că o fac și fugim împreună până în Piața Unirii. Ne aruncăm în iarbă râzând ca niște copii. Începe să se lumineze, iar noi stăm întinși peste covorul moale de iarbă proaspătă. În momentul acesta, viața pare mai bună decât oricând. Și este simplu.
Încep să îți spun despre doamna în palton roșu care se plimbă mereu pe aici. Timpul nu a fost blând cu ea și viața cu atât mai puțin. A pierdut totul. Dar nu i-ar fi păsat dacă încă l-ar mai fi avut pe el. Însă el a plecat, chiar și atunci când l-a rugat să rămână. Nici nu s-a mai întors. A lăsat-o în urmă cu nimic mai mult decât amintiri, o haină roșie și o inimă frântă. Dacă i-ai privi ochii albaștri, ai putea vedea că încă îl iubește, chiar dacă îi desparte o lume întreagă. Așa că îl așteaptă plimbându-se mereu pe aceleași străzi, purtând mereu același palton în speranța că atunci când va veni înapoi, o va recunoaște. Poate că nu a uitat-o…
Te privesc din nou și văd ce simți. Este milă, regret, poate chiar teamă. „Eu oare ce aș face dacă persoana căreia i-am dat întreaga mea ființă ar decide să nu mă mai iubească?” Nu mă întrebi nimic, nu îți răspund. Ne înțelegem din priviri. Nu mai e loc de cuvinte.
Ai vrea să îți vorbesc despre și mai mulți oameni. Dar uite, răsăritul e atât de aproape. Vino, trebuie să mergem spre mal. Acum, în drumul nostru, privește atent în jur. Vezi acum speranțele și urmele de lacrimi de pe străzile din Unirii? Simți cum în Libertății plutește miros de fericire? Auzi glasul dorului care a fost părăsit în fața Operei până la răsărit?
Și uite că am ajuns. Soarele acum răsare peste râu, peste străzi, peste oraș, peste noi. Simți? Este o nouă zi. Mai avem o șansă. Escapada noastră a luat sfârșit. Fiecare își va urma propriul drum de acum înainte. Și uită-te la noi! Ce avem de pierdut? Căci suntem aici, suntem acasă. Suntem în orașul cu flori aruncate în râu. Suntem în orașul cu visuri abandonate în centru peste noapte. Suntem în orașul care adăpostește povești simple pe asfaltul din Piața Libertății. Suntem în orașul pătat de speranțe năruite și lacrimi pierdute pe străzile din Piața Unirii. Suntem în orașul de pe Bega. Suntem în orașul meu cu flori. Iar acum… acum ne luăm rămas-bun!
Oh, dar cât de neatentă sunt! Am uitat să mă prezint. Eu sunt fata cu pălărie. A fost o plăcere să fiu alături de tine.
Acest articol face parte din concursul Timișoara văzută prin alți ochi. Mai multe detalii aici. Conținutul acestuia nu reprezintă neapărat punctul de vedere al Grozav!