Câteodată cred că lumea întreagă este o mare închisoare, unii dintre noi sunt prizonieri, ceilalți sunt gardieni, spunea într-un cântec Bob Dylan. O închisoare este o cușcă pentru capturarea timpului. Există multe alte expresii „interesante” prin care oamenii descriu o închisoare. Dar întrebarea este: câți dintre noi știm cu adevărat cum e viața în spatele gratiilor?
Pentru a-mi răspunde la această întrebare, am mers la închisoare. Nu, n-am furat nimic, nici n-am tâlhărit pe nimeni. Pur și simplu i-am contactat pe cei de la penitenciarul „Popa Șapcă” din Timișoara și, după câteva formalități, am ajuns să petrec câteva ore acolo. Dap, chiar și într-o celulă.
Nu cred că există persoană care să pună piciorul într-o închisoare și să nu țină mereu minte asta. Cu toții am văzut la televizor sau în vreun film (american) cum e într-un penitenciar și cum arată cei care au ajuns acolo. Dar de cele mai multe ori realitatea e nebănuit de diferită față de așteptările noastre.
Penitenciarul „Popa Șapcă” tronează liniștit în centrul orașului de mai bine de 100 de ani. Poate deja ne-am obișnuit cu el, dar puțini timișoreni îi știu povestea și își pot imagina ce se află dincolo de ziduri.
De fapt, închisoarea e un fel de oraș în oraș. Nimeni nu și-ar putea imagina că într-o închisoare poți găsi o televiziune internă, cluburi tematice sau biblioteci mai mari decât ale multor școli. Astea, printre altele.
Astăzi aș vrea să te plimbi cu mine prin penitenciarul „Popa Șapcă” și sunt sigur că la final îl vei vedea prin cu totul alți ochi.
Să începem deci!
După ce am stat puțin de vorbă cu directorul închisorii în clădirea administrativă, mi s-a făcut un tur al restului penitenciarului. Nu am avut permisiunea de a vizita tot, dar am văzut o bună parte din el.
Totul e înghesuit în jurul unei curți interioare. Spun înghesuit pentru că suprafața totală este de aproximativ 3000 de metri pătrați, asta fiind aproape de 10 ori mai mică decât zona stadionului Dan Păltinișanu. În „cantonament” se află în jur de 1200 de deținuți.
Cum am ieșit în curte nu puteam să nu mă uit în jur și să mă întreb care este scopul fiecărei clădiri. Lucru destul de dificil pentru că era o zi ploioasă și îmi cădeau picături în ochi care mă făceau să mă aplec, să clipesc înainte să continui. Mi se explică împărțirea: unele clădiri sunt administrative, altele pentru deținuți. Se vede în curte o clădire nouă. „Va fi noua clădire pentru vizite, pe care o construim din fonduri proprii” îmi spun Magdalena Radu și Delia Borza, ghizii mei.
Mai trecem printr-o poartă și un punct de securitate, aparatul bipăie. Îmi scot și cureaua și mai încerc o dată. Într-un final totul e ok, uitasem cheile în buzunar.
Acum imaginează-ți că treci printr-o ușă de gratii care scârțâie foarte zgomotos când o închizi. Deja îmi veneau în minte filmele americane. Mă gândesc eu, nu era bine să avem un paznic armat cu noi? Totuși sunt prea tânăr ca să fiu luat ostatic!
Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut ce se afla dincolo.
Cum intram pe un coridor și încercam să uit de ușă și de filmele din capul meu, văd că se întinde în fața mea o cameră foarte spațioasă, cu mese și scaune într-o stare foarte bună. Mai în spatele ei se vede și o masă de ping-pong. Stai… ce?!
Aflu că această cameră este locul unde au loc diferite cluburi tematice. Deținuții se întâlnesc periodic, mai vin și oameni din exterior și discută teme dintre cele mai diverse: religios, cultural, artistic.
Dar înainte de a ajunge în camera cea mare mai mergem puțin pe coridor și pe partea stângă se află o bibliotecă proprie cu mai bine de 16.000 de cărți, unde deținuții își pot petrece timpul. Îmi spun doamnele, „cele mai împrumutate cărți sunt cele polițiste”. Pentru inspirație, mă gândesc eu. Deținuții sunt cei care se ocupă de toată organizarea. Lista cu cărțile împrumutate e frumos aranjată pe un caiet A4. Dar vor să se modernizeze și ei și acum lucrează la un document Excel cu toate titlurile, pentru a fi mai ușor de căutat și împrumutat.
Trecem prin camera cea mare apoi intrăm pe un alt coridor. Pe partea dreaptă se află o cameră de unde emite postul TV „Canal 7 Popa Șapcă”, inaugurat în 2002. Au 2 camere de filmat și un reflector pentru luminat. „Am primit o cameră destul de bună… dar dacă mai știi pe cineva care se poate lipsi de o cameră de filmat, ne-ar prinde tare bine” mi se spune. Aparent, cele mai urmărite părți ale transmisiunilor sunt filmele artistice și știrile din sport. Deținuții pot alege dacă să se uite la Canal 7 sau orice alt post de televiziune, gen PRO TV etc.
Chiar lângă camera unde este televiziunea, se află și Radioul. E o cameră antifonată iar în spatele gazdei radio stă un banner pe care scrie „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”. Nu e tocmai sloganul pe care te-ai aștepta să-l vezi într-o închisoare. Și cred eu, mai mulți dintre noi ar trebui să ținem cont de el. Programul la Radio (și la TV) este gândit pe întreaga lună. Totul e foarte bine organizat și dacă te uiți peste programă poți vedea cuvântul preotului, secțiunea de noutăți din penitenciar, mult așteptatele știri sportive, muzică. Și să știi că nu e vorba deloc de „artiștii” pe care ți-i imaginezi.
Adevărul e că închisoarea e mult mai mult decât un loc care privează oamenii de libertate. Scopul ei ultim este reintegrarea deținuților în societate. Iar cei de aici trebuie să lupte pe 2 fronturi: odată să le schimbe comportamentul și atitudinea deținuților, iar apoi să înfrunte preconcepțiilor noastre, a celor din exterior. Nu toți deținuții vor deveni „sfinți” și nu se vor îndrepta total, dar cei care o fac merită o șansă. Dar în exterior majoritatea angajatorilor îi tratează ca și cum nu ar avea niciun drept și îi exploatează.
Cu scopul reintegrării în minte, au ajuns să inițieze o groază de proiecte, atât pentru formarea personalului, cât și pentru reintegrarea deținuților. Chiar și în ziua când i-am vizitat eu erau ceva proiecte în pregătire.
Tot ceea ce se întâmplă în penitenciar se bazează pe știință. Personalul responsabil de reintegrare are experiență în psihologie. Doar discutând câteva minute cu oamenii care lucrează aici îți dai seama că nu se pliază deloc pe stereotipul pe care îl avem despre cei care activează în sectorul public. Prin proiecte scrise pe fonduri externe au implementat diferite proiecte pentru instruirea personalului și schimb de experiență. De asemenea, toți beneficiază de consiliere și sprijin, pentru că totuși lucrează într-un mediu diferit.
Dar partea cea mai impresionantă (zic eu) e legată de deținuți. Conducerea se poate lăuda cu rezultate de care ar fi invidioși mulți coordonatori de proiecte. Prin POSDRU, peste 870 de deținuți au reușit să obțină calificări profesionale.
Puțini știu, dar penitenciarul Timișoara este fruntaș la nivel național la venituri din munca deținuților. Șanse sunt, dacă ești student, ca parchetul sau mocheta pe care mergi să fie instalate de deținuții de la „Popa Șapcă”. Și dacă ajungi în secțiunea 10, unde sunt cei ce se află în regim deschis, asemănarea cu o cameră de cămin e izbitoare. Acum, nu știu care seamănă cu cealaltă :).
Chiar în interiorul penitenciarului este amenajată o secție a TRW unde lucrează 60 de deținuți. Aceștia se ocupă de finisarea volanelor. Am pus și eu mâna pe câteva. Se simt foarte fine, exact ca și cel pe care ții mâna atunci când conduci. Îmi spunea reprezentantul companiei, care superviza activitatea, totul arată exact ca și în fabrica TRW de la marginea orașului. Deținuții sunt plătiți pentru munca pe care o depun, dar o parte din bani sunt redirecționați și către penitenciar. Acum se lucrează pentru crearea și a schimbului 2, deci posibilitatea ca încă 60 de deținuți să înceapă să muncească.
Pe lângă această parte profesională, au avut loc și inițiative culturale. Chiar în luna mai 2015 a avut loc un concert aniversar Pro Musica. De asemenea, au mai găzduit concerte ale Filarmonicii Banatul, opere de teatru, vernisaje, expoziții de artă, lansări de carte, competiții sportive. „Suntem tare mândri că, deși nu avem condiții, echipa noastră de fotbal este campioană. Iar foarte multe dintre picturile deținuților au ajuns să fie expuse în diferite locuri sau au fost donate către spitale.”
Unul din cele mai neașteptate lucruri pe care l-am aflat e că în închisoare au loc căsătorii. Ba mai mult, chiar s-a nimerit ca în ziua aceea să aibă loc 6 cununii, doar civile momentan. M-am întâlnit cu mirii chiar înainte să plec. Îi vedeai îmbrăcați pentru ocazie, atât cât s-a putut, unii dintre ei vizibil timizi și emoționați de ceea ce va urma. Stăteau de vorbă cu preotul din penitenciar. Îmi spune acesta, puțin amuzat, „am stat de vorbă cu ei despre ce înseamnă acest moment important. Că trebuie să-și respecte soția, să fie acolo pentru ea. Și cred că momentan nu prea vor și cununie religioasă, când au auzit că trebuie să pună mâna pe evanghelie și să jure că nu vor mai „umbla” cu alte femei în afară de soție.”
Închisorile din realitate nu seamănă deloc cu ceea ce vedem în filme. Sunt niște locuri complexe în care se află totuși oameni, și a căror viață și nevoi seamănă izbitor de mult cu ale noastre.
Printre lucrurile care te fac să-ți dai seama că e vorba de o închisoare, cel puțin din ceea ce am văzut eu, sunt gratiile cam dese și gardienii îmbrăcați în uniformă. Și vezi faptul că oamenii te salută cam des cu „Bună ziua” și „Săru’ mâna” și par puțin intimidați de noi, ceilalți. Dar oamenii mereu găsesc un mod de a face haz de necaz. Spun ei „partea cea mai bună e că ai cea mai faină vedere din oraș”, și îmi arată un geam, de la etajul 2, de unde se vede extrem de bine Iulius Mall. Ocazie cu care aflu și eu că există o piscină pe acesta.
Am aflat și că toată partea cu „un deținut costă 2500 RON/lună dar pentru copii sau bolnavi se alocă mult mai puțin” e o imagine trunchiată de presă. Dar despre asta, într-un articol viitor.
Nu știu cum ți se pare ție până acum, dar pentru mine acea vizită în penitenciarul Timișoara mi-a spulberat multe preconcepții pe care le aveam. Toate lucrurile despre care am scris există pentru că cei de aici le-au făcut, și nu au așteptat să vină altcineva și să le creeze o bibliotecă, să le organizeze cluburile sau să le dea idei pentru reintegrarea deținuților.
Scopul lor e să facă oamenii să se simtă utili. Și când auzi de deținuți care se oferă voluntari pentru a renova case ale persoanelor dezavantajate, parcă nu-i mai poți pune pe toți în aceeași oală.
Nu uita, mereu poți contribui cu o idee de articol dacă știi o poveste interesantă din jurul nostru.
——————————–
P.S. Dacă îți place articolul, nu uita să ne urmărești și pe Facebook.