Atunci când a sunat telefonul, nu știam la ce să mă aștept. Cu vreo două săptămâni înainte pierdusem majoritatea numerelor de telefon. Nu mai știu ce nu funcționa cum trebuie la telefon și m-am pus eu ca deșteptul să-l resetez la setările din fabrică. Și boom, toate numerele salvate pe telefon, adică mai bine de jumătate din ele, s-au șters.
Când răspund, de cealaltă parte aud „Salutări domnu’ Toma. Ce mai faci?” ”Aii de mine”, îmi zic. E un cunoscut. Să spun direct că nu știu cine e, sau să mai aștept puțin, poate mă prind?
Până să mă hotărăsc eu ce să fac, el continuă. „Știi că ți-am zis acum ceva timp de o fată avocat cu care cred că ar trebui să stai de vorbă pentru blog?” Ahaa, știu cine e!. „Ehee, desigur Adi, cum să nu. Îmi spuneai că a reușit pe cont propriu, fără părinți cu relații în domeniu” spun eu, cu un entuziasm și ușurare în voce. „Exact, ea e. Am vorbit și cu ea și dacă vrei, poate să stea de vorbă cu tine”. ”Grozaaaaav” îmi zic.
Mereu am crezut că dacă îți dorești ceva cu adevărat, îl poți obține. De fapt, unul din motivele pentru care am început blogul e să arăt că sunt în jurul nostru mulți oameni care au dovedit că poți reuși făcând lucrurile altfel. Și de aceea m-am bucurat să văd că povestea de care îmi spunea prietenul meu nu numai că s-a adeverit, dar mi-a oferit mai mult decât mă așteptam.
Cristina Forga-Simulescu e o tânără avocată care la vârsta ei a reușit lucruri cel puțin de invidiat. A fost una din cele mai bune din generația ei la Drept, a fost acceptată ca și stagiar în una din cele mai renumite firme de avocatură din Timișoara, unde a dovedit nu numai că merită să fie angajată, ci și că într-un timp foarte scurt a fost demnă de a deveni partener.
Dar să reușești pe propriile picioare într-una din cele mai competitive meserii din Timișoara nu e ușor și a fost nevoie de multă pasiune, dedicare și puțin curaj pentru a reuși. Dar să o luăm în ordine.
Când ajung în clădirea unde are sediul casa de avocatură din care face parte, întreb frumos pe prima persoană pe care o văd „Îmi puteți spune unde o găsesc pe Cristina?”, la care îmi răspunde foarte zâmbitoare „Da sigur, eu sunt”.
Trebuie să recunosc, înainte să merg să stau de vorbă cu ea, aveam anumite stereotipuri față de avocați. Poate unele inspirate din serialul Suits, dar cumva avocații mă intimidau. Mă gândeam că niciodată nu știi ce spui și poate fi folosit împotriva ta.
Însă după ce stai de vorbă cu un astfel de om, îți dai seama că e o meserie ca și oricare alta, și vine cu momente frumoase, altele mai grele, cu un teanc nu chiar așa simpatic de dosare pe masă chiar dacă vreun concediu se apropie, cu povești despre clienți cărora le-ai schimbat viața și cu provocarea de a fi nou într-o meserie.
Când am întâlnit-o pe Cristina, m-a dezarmat cu zâmbetul și atitudinea ei deschisă. După ce m-a servit cu o ceașcă de cafea foarte bună și aromată, mi-a povestit că deși de mică știa că va fi avocată, prin clasa a XII-a a fost foarte aproape să ajungă la medicină, apoi psihologie. Dar într-un final a ales cariera care i se potrivește ca o mănușă.
„Sunt unii clienți care atunci când vin să stea de vorbă cu noi își revarsă toate problemele, indiferent dacă au legătură cu cazul sau nu. Trebuie să asculți și să vezi despre ce e vorba de fapt. Și după un timp se opresc și îți spun „Ah, dar ce bine mă simt aici”. Într-un final, ca și în orice meserie în care lucrezi cu oameni, ai parte și de momente foarte frumoase, de exemplu când după 1 an și ceva vine un fost client care se bucură să te vadă ca pe cel mai apropiat prieten și îți spune că i-ai schimbat viața”.
Deși a crescut foarte repede în carieră, începutul a fost mai… intens, să spunem.
Chiar în primele ei zile de stagiatură, fondatoarea casei de avocatură o vede și îi spune: „Tu pari pregătită. Ia dosarul acesta și mergi în instanță și cere ca pentru probațiune să se admită 2 martori”(sau ceva de genul, e prea tehnic pentru mine 🙂 ). Îmi povestește ea, „Am încercat să mă pregătesc cât de bine am putut. M-am gândit mult la ce aveam de spus, și când am ajuns în fața judecătorului trebuia să spun ceva de genul „Domnule președinte, pentru probațiune vă rog să-mi admiteți proba testimonială cu martorii X și Y propuși prin acțiune”.
Dar eu, când m-a întrebat judecătorul dacă am cereri pentru probațiune am zis: Da, aș vrea 2 martori. Cei de pe listă.” La care acesta se uită amuzat la mine și mă întreabă dacă e prima oară când vin în instanță și i-am zis că da, și a început să râdă și a zis „A, deci voiați să cereți probă testimonială cu 2 martori, nu?”. Și eu am zis cu o voce abia deslușită „Da”, cred că eram roșie până în vârful urechilor de emoție. Aer sigur nu mai aveam. Îți dai seama, asta a fost prima mea zi într-o instanță”.
Și au mai fost momente grele, mai ales la început. E o meserie destul de dură și printre cei care o practică sunt oameni care cred că pot câștiga intimidându-și adversarul. „Mai întâlnești și persoane necivilizate care nu se pregătesc profesionist și vin și-ți spun diferite lucruri și încearcă să te intimideze. Chiar ai nevoie de încredere în tine în meseria asta, dar m-am călit în anii aceștia”.
De cealaltă parte, după cum menționam și mai sus, și momentele frumoase sunt de neprețuit. Pe lângă faptul că mai vin oameni după mult timp și îi mulțumesc, atunci când pare că nu ai nici o șansă, dar răstorni situația e un sentiment incredibil. „Unele din cele mai memorabile clipe sunt când începi un proces unde să spunem că ai 30% șanse să câștigi și până la urmă reușești. E un sentiment de împlinire incredibil. E o meserie în care tot timpul apare altceva și nu ai șanse să te plictisești”.
Cum cred eu că a reușit toate performanțele pe care le-am enumerat la început? Prin foarte multă muncă și pasiune. Mi-a spus că ziua de lucru începe de obicei la 8:30, până la ora 12:00 are instanță apoi muncă de birou și trecut prin dosare. Ajunge să stea și peste program „cât trebuie” și pe biroul ei, chiar și cu o zi înainte de concediu vedeai dosare cam de 10 centimetri grosime care așteptau să primească atenție.
Faptul că a învățat la școală o ajută foarte mult pentru că „nu poți merge în fața judecătorului și să fii nepregătit. Nu prea seamănă deloc cu ce vedem în filmele americane când avocații se pun să arunce hârtii pe jos și să facă teatru. Mă întâlnesc și de 3 ori în aceeași zi cu un judecător. E important să fii pregătit, să comunici bine și să-ți placă să lucrezi cu oamenii”.
Pentru mine, întâlnirea cu Cristina a însemnat mai mult decât să văd altfel o meserie despre care aveam destule prejudecăți. Mi-am reconfirmat că pasiunea e extraordinar de importantă în tot ce faci. Începutul a fost dur și doar faptul că iubea domeniul a ajutat-o să meargă mai departe.
Dar dincolo de asta e incredibil de frumos să vezi că în jur sunt atâția oameni care încearcă și reușesc să crească pe cont propriu. M-am bucurat să văd oameni care ar putea câștiga mai mult, dar care te fac să realizezi că banii nu sunt totul. Îmi spune ea când am întrebat-o dacă s-a gândit să plece din Timișoara „Într-adevăr, la București se câștigă mult mai mult, dar nici nu ai timp să cheltui banii și pierzi contactul cu clienții, cu oamenii pentru care lucrezi”.
Așa că, indiferent de vârstă și de domeniu, trebuie să fim mai atenți la oamenii din jurul nostru și vom vedea că dacă îți dorești cu adevărat poți, dacă ești hotărât că vrei ceva, trebuie să mergi să-l obții.