Eram în anul II la facultate. În primul curs, vine profesorul și ne spune că avem de făcut un proiect, să analizăm un discurs. Perfect! zic eu. Cum eram la Relații Internaționale, tocmai citisem un articol destul de interesant al Secretarului de Stat American (ar fi Ministru de Externe la noi) despre China.
Ei bine, colega mea de proiect avea o alta idee. Una care de atunci m-a ajutat să mă uit altfel la străzile pe care trec. Ea a venit cu ideea să analizăm graffitti-urile din Timișoara. Trebuie să recunosc, prima reacție a fost ceva în genul „ce e de analizat la mâzgălelile alea”? Totuși am zis că ar fi distractiv să încerc ceva nou…
Am descoperit că, dincolo de a fi niște „mâzgălituri”, sunt mai degrabă un alt mediu de a comunica. Cei care le fac sunt cei care nu sunt de acord cu ce se întâmplă în societate, cei marginalizați de aceasta, care nu au alt mod de a-și spune of-ul. Și „dacă orașul ar fi un trup, graffiti-ul ne-ar spune unde doare.”
Ce-i drept, există destui care fac exact ceea ce te gândești și tu: mâzgăleli. Acestea se mai numesc și „taguri”. Practic, niște persoane cărora le place să-și vadă numele pe tot gardul. Pardon, zidul. Ei nu fac mai mult decât să spună „sunt aici”. Și din cauza lor, majoritatea asociem graffiti-urile cu asta. Dar povestea e mai complexă.
Există o altă parte a artei străzii, a graffitti-urilor, pe care o ignorăm des. Ce am descoperit, atunci când am făcut acel proiect, a fost faptul că aproximativ jumătate din graffitti-urile din Timișoara sunt acolo fie pentru a transmite un mesaj, fie pentru că sunt extraordinar de frumoase. Artiști care au ales peretele în locul pânzei.
De ce scriu articolul acesta? Și de ce tocmai acum? Pentru că mi-am dat seama că ignorăm foarte multe povești din jurul nostru. Am trecut pe lângă cinematograful de vară, locul unde am găsit câteva din cele mai interesante graffitti-uri atunci când am făcut proiectul. Și am văzut că acum sunt acoperite de niște desene. Ei bine, sub acele desene zac mesaje de genul „Jos Ceaușescu” sau „Jos FSN”.
Poate pentru unii din noi nu spun nimic. Dar acele mesaje, care se vedeau că sunt vechi, reprezentau ceva mai mult. Ne spun despre o perioadă a anilor 90 în care timișorenii erau nemulțumiți de ce se întâmpla cu „democrația” noastră. Erau nemulțumiți că cei de la putere erau de fapt cei din rândul doi al partidului comunist. Și mai erau supărați că nu se ținea cont de punctul 8 din Proclamația de la Timișoara. Nu aveam de unde să știu lucrurile acestea dacă nu alegeam să fac proiectul acela și apoi să citesc despre mineriade, revoluție și despre acea proclamație de care vorbeam mai sus.
Dacă te uiți mai atent și ești destul de curios, îți dai seama că prin intermediul graffiti-urilor oamenii exprimă mesaje foarte diverse, de la dezacordul față de ce se întâmplă cu echipa de fotbal, la respectul față de eroii din 89 sau față de ce se întâmplă cu aerul pe care îl respirăm.
Mă bucur să văd că Primăria e mai deschisă față de acest tip de comunicare decât în trecut. Și-au dat acordul pentru restaurarea și înfrumusețarea unor clădiri printr-un mod cât de creativ se poate. Și îi felicit pentru asta.
Iar pentru noi, să fim mai atenți la lucrurile din jurul nostru. Câteodată și zidurile au povești de spus.
Sunt curios, ce părere ai avut (sau ai încă) despre grafiti-uri?
