De Mona Jouni
Îmi amintesc că nu simțeam absolut nimic înainte să ajung în România. Aveam nevoie să simt ceva, fie că era nervozitate, entuziasm, nerăbdare sau frică, orice, dar nimic. Eram neutră pentru că nu știam la ce să mă aștept. Am călătorit de multe ori în trecut, dar niciodată nu am mers de una singură, niciodată să întâlnesc oameni noi și niciodată pentru atât de mult timp.
Eu sunt Mona Jouni, am 20 de ani și sunt din Liban. Iar vara aceasta, timp de 6 săptămâni am vizitat România în cadrul unui proiect organizat de AIESEC România prin care am avut ocazia să-ți vizitez țara. Împreună cu alți 10 tineri din 9 țări diferite ne-am plimbat prin România pentru a o vedea prin alți ochi. Acestea sunt câteva cuvinte despre experiențele pe care le-am trăit și care m-au marcat.
În săptămânile petrecute în România am simțit o grămadă de emoții pe care nu le-am mai experimentat de mult, iar în zilele de final am simțit emoții pe care nu le-am mai întâlnit în viața mea.
Am avut o conexiune instantă cu ceilalți tineri veniți pentru proiect și zi de zi am devenit din ce în ce mai apropiați, deși eram din țări diferite de pe întreg globul. Încet, încet, am văzut cum acei străini se transformă în prieteni, apoi în cei mai buni prieteni și în final într-o familie. Și zi de zi am devenit mai atașată de România.
La început nu pot să zic că mi-au plăcut prea mult românii. Se holbau mult la noi și ne făceau să ne simțim inconfortabil. Dar cu timpul, după ce am mers în mai multe excursii prin țară am început să interacționăm mai mult cu ei și să stăm de vorbă.
În cadrul proiectului eu mă ocupam de blog, adică de scris articole. La început, acestea se bazau pe simple descrieri ale locurilor frumoase pe care le vizitam. Dar am realizat că asta nu era de ajuns, că nu era nimic diferit legat de articolele mele. Așa că m-am decis să sap mai adânc. Am ieșit din zona mea de confort și am început să vorbesc mai mult cu oamenii, să le cunosc poveștile și am devenit fascinată. Viziunea mea despre români s-a schimbat, dar la fel și scrisul meu: a devenit mai bun. În cele 6 săptămâni am devenit din ce în ce mai obsedată să vorbesc cu străinii, să le adresez întrebări pentru că mereu ajungeam să aflu ceva despre poveștile lor personale și despre istoria României.
Un alt lucru pe care l-am descoperit despre români este cât de confortabili sunt unul cu celălalt. Pot să vorbească cu tine de parcă te știu de o viață. Rar e vreo formalitate când comunică. Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit mi-au spus că românii glumesc mult, că pot fi foarte, foarte răbdători și înțelegători, chiar dacă nu trebuie să fie.
Pot să vorbesc despre cum mi-am dezvoltat abilitățile de scriere, pot să povestesc despre locurile pe care le-am vizitat, pot să descriu românii, dar nimic nu se compară cu recunoștința pe care am simțit-o fiind înconjurată de astfel de oameni. Am fost un grup de 11 persoane de 10 naționalități diferite, cu trecut, culturi și experiențe diferite. Pe cât de multe am învățat despre România, am învățat și despre colegii mei de proiect, despre culturile lor și cum reacționează în anumite situații. În loc să mă întorc acasă cu cunoștințe despre România, m-am întors cu cunoștințe despre 12 țări. Toate aceste experiențe sunt acasă cu mine în Liban.
Acum ajunsă înapoi în Liban oamenii mă întreabă cât de greu a fost, care au fost provocările pe care le-am întâlnit, dar nu găsesc nimic să le răspund. România mi-a făcut această experiență ușoară, poate pentru că e destul de similară cu Liban. Mereu am fost curioasă să aud de similitudinile dintre cele 2 țări și a fost o plăcere să aud, văd și să învăț despre România.
Să fiu înapoi în Liban e cu siguranță o provocare. Toată lumea mi-a spus că este normal dar simt că mintea mea câteodată călătorește de una singură în România.
Îmi amintesc de prima noastră călătorie. Era doar 1 săptămână de când am ajuns în România și am decis să mergem într-o excursie în Brașov pe week-end. Excursia nu ținea de proiect așa că a trebuit să mergem singuri, fără cei din organizare. Tot ce putea să meargă rău a mers rău în acea excursie.
Ne-am oprit în Sibiu să vizităm și când am mers în stația de autobuz să ne urcăm în cursa spre Brașov șoferul ne-a păcălit și plecase fără noi, chiar dacă aveam rezervare. Ne-am plimbat în Sibiu timp de câteva ore, încercând să găsim un hostel unde să stăm, dar totul era ocupat. Am verificat trenul dar acesta nu pleca decât în câteva ore. Așa că a trebuit să facem o călătorie de 2 ore cu taxiul și să plătim în plus. În drum spre hostelul nostru din Brașov, taximetristul s-a pierdut și a început să se certe cu un altul. Totul era un dezastru. Era august, muream de cald, eram nervoși, obosiți și sătui de toate.
Am ajuns într-un final la hostel în Brașov și ne simțeam ușurați. Unii dintre noi s-au pus să facă duș și să meargă să se culce, dar alții, printre care și eu, am decis să mergem la o plimbare. Ceilalți nu au prea vrut pentru că erau obosiți dar i-am convins eu. Și mă bucur că am făcut-o.
Ne-am plimbat timp de 45 de minute, am vorbit, am râs, am cântat, până ce în final am ajuns în centrul orașului. Era mai frumos decât pot cuvintele să exprime. Era atât de multă viață, luminile erau peste tot, restaurantele și pub-urile erau pline de oameni. Nu știu dacă a fost chiar atât de frumos pe cât îmi amintesc sau halucinam pentru că eram atât de obosiți, dar totul părea magic.
Am decis să luăm cina într-unul din restaurantele de acolo. Am mâncat pizza, desert, am băut vin. A fost, cu toată sinceritatea, una din cele mai frumoase nopți din viața mea. Am vorbit și râs atât de mult încât la un moment dat ne-au dat lacrimile. A fost prima dată când ne-am conectat cu adevărat și a fost extraordinar de frumos. Singurul motiv pentru care am plecat a fost pentru că restaurantul trebuia să se închidă. Era ora 3.
Acea noapte a fost unul din cele mai frumoase momente pe care le-am trăit în România pentru că a fost uimitor cum am trecut peste toate problemele din acea zi. A fost groaznic și eram nervoși, dar am făcut față ca și o echipă și într-un final am reușit să o scoatem la capăt. Și apoi am mers în oraș în acea noapte, când pentru prima dată am ajuns să cunosc la un nivel emoțional oamenii cu care aveam să-mi petrec 6 săptămâni din viață într-o țară străină. Am aflat unul despre celălalt lucruri la care nu ne-am fi așteptat. Ei au văzut părți din mine pe care nu m-aș fi așteptat să fiu confortabilă să le arăt atât de repede.
De la a fi nervoși pe taximetrist, la a dansa în mijlocul străzii și să plângem în restaurant, cu totul a fost copleșitor. Am numit acea excursie un miracol pentru că am reușit să ne simțim extraordinar de bine chiar dacă la un moment dat ne aflam într-un dezastru.
Am avut multe momente memorabile și uimitoare după aceea și cu timpul am devenit din ce în ce mai apropiați. Dar pentru mine acea călătorie a început totul și de aceea a însemnat atât de mult. În timpul acelei excursii m-am uitat la ei și mi-am spus „Oh dragă, cum voi putea vreodată să părăsesc acest loc minunat și acești oameni minunați?” Când mă gândesc la acele momente iarăși îmi vin lacrimi în ochi când îmi amintesc de momentul care a început călătoria uimitoare și de neuitat în România.
Aici am învățat să văd mereu partea bună din oameni, să fac ce pot mai bun din orice mi se întâmplă, să fiu confortabilă cu cine sunt ca și om și scriitor, să apreciez fiecare moment și fiecare persoană pentru că niciodată nu știi când îți scapă din mână. Să fiu înapoi a fost oarecum înfricoșător pentru că într-un fel simt că am plecat de acasă atunci când m-am întors acasă.